GRID 2 Review

Be First, Be Fast and Be Famous

 

GRID 2 vine la cinci ani distanţă de primul joc din serie, o perioadă atât de mare însemnând de multe ori pur şi simplu abandonarea francizei. Sau punerea ei la naftalină câtă vreme producătorii sunt ocupaţi cu altceva (eventual F1 şi DiRT). Alteori, sunt ani de muncă pentru a scoate pe piaţă o capodoperă. Ceea ce nu prea este cazul aici.
Codemasters a continuat să se îndepărteze de simulatorul de curse, ceea ce sigur va dezamăgi fanii acestui tip de condus, pendulând între arcade şi reminiscenţe ale trecutului realist. Poţi activa cutia manuală, dar nu te scapă de drifturi sau rămâi la cutia automată şi creşti dificultatea mai sus de normal pentru ca AI-ul să fie cu adevărat o provocare.
Producătorii au încercat chiar şi un fel de poveste care să ţină legate sezoanele şi cursele: un magnat al petrolului îşi pune în cap să ducă WSR (World Series Racing) în liga de top, iar jucătorul este pilotul său de bază. Drept urmare, de la întrecerile locale, la nivel de club, trebuie să ajungi la evenimente de talie mondială, însă până acolo trebuie să câştigi fani şi să călătorești pe tot mapamondul.
Din când în când mai primeşti câte un filmuleţ cu o emisiune TV sub egida oficială ESPN şi imagini fugitive ale comentariilor online ale fanilor, dar cam asta este toată „povestea”. De fapt, mai mult un pretext mental ca să nu ai prea repede senzaţia că alergi degeaba şi te holbezi la ecrane de încărcare din 3 în 3 minute doar ca să câştigi (prea uşor) o întrecere pe patru roţi. E drept că ar fi fost superb să avem compeţii reale, dar criza a tăiat serios din bugete şi inventatul e gratis.
WSR este alcătuită din 8 grupe, parcurgând globul din America până în Japonia şi Dubai, fiecare cu setul propriu de maşini şi de evenimente competiţionale. New Union se laudă cu muscle-cars cu fundul jucăuş, greu de controlat şi pe monitor, ca şi în viaţa reală. Cu Chevrolet Camaro sau Dodge te întreci în curse normale sau în evenimente FaceOff – curse pe etape, one on one, unde cel mai bun din cele trei curse câştigă.
În Europa te aşteaptă BMW, Alfa Romeo, Mercedes-Benz, Honda, Nissan sau Audi pentru Time Attack şi Elimination, în timp ce dragonii din China optează pentru Touge, unde riscul calculat este esenţial pentru a câştiga, iar agresivitatea e serios penalizată.
Aşa cum era de aşteptat, Japonia se axează pe câştigarea de puncte din drifturi cât mai lungi, în timp ce VIP-urile din Dubai preferă cursele Checkpoint. Maşinile cresc şi ele în putere şi renume, de la Aston Martin Vanquish şi Ariel Atom 3 spre McLaren F1 şi Pagani Huayra.
După câteva ore însă încep să se facă simţite şi minusurile din GRID 2. Întâi şi întâi, driftul. E absolut normal să controlezi maşina în curbe strânse şi pe circuite, dar cam asta e singura manevră esenţială ca să urci pe primul loc şi să rămâi acolo.
De altfel, toate maşinile sunt cu tracţiune pe spate, ca nu cumva să munceşti în plus la volanul uneia cu tracţiune faţă. AI-ul pune probleme doar cu una sau două dintre maşinile adversarilor, restul resemnându-se să se lupte între ei dacă i-ai lăsat în urmă.
Restul handling-ului înclină puternic spre arcade, astfel că te trezeşti cu un conflict între nevoia de a anticipa traseul şi dorinţa de a călca acceleraţia virtuală măcar de dragul ideii. Există şi distrugere fizică a maşinilor pentru a aduce o notă de realism, însă coliziunile nu sunt chiar atât de satisfăcătoare.
Când intri într-un parapet, parcă ai intra într-un arc care te împinge şi te învârţi de nebun, într-un nor de fum care împiedică orice vizibilitate. Unele maşini vor încerca să danseze pe toată şoseaua chiar şi pe drum drept, iar altele se simt ciudat când vine vorba de greutate şi de calculul ei în timpul diverselor manevre.
Mai apoi, îţi dai seama că traseele se repetă, complet sau cu preferinţă pentru anumite porţiuni. Pistele din oraş se amestecă cu zone muntoase pe Coasta de Azur, cu soarele din Miami şi circuite ca Indianapolis, acestea din urmă fiind pentru mine un fel de nucă în perete. Prefer întreceri cu peisaje ceva mai variate, chiar dacă îţi intră soarele în ochi, astfel încât să îmi menţin trează atenţia şi să n-am nevoie de pastile contra răului de învârtit în cerc.
LiveRoutes este elementul pe care s-a axat Codemasters, trasee care se schimbă în mod dinamic pe măsură ce înghiţi kilometri, însă şi aici apar o serie de probleme. Modificările sunt prea violente şi prea apropiate de poziţia ta ca să mai faci faţă uneori, iar semnalizările direcţionale fie sunt prost plasate, fie lipsesc cu desăvârşire. Cursele nocturne sunt din acest motiv şi mai enervante, chiar dacă focurile de artificii încearcă să te bucure când ai trecut primul linia de sosire.
Pe lângă cursele WSR, GRID 2 mai conţine şi o serie de Challenge-uri pentru a câştiga noi maşini şi evenimente Promo care să-ţi aducă şi mai mulţi fani. Cel mai mult mi-au plăcut sesiunile de Overtaking, unde trebuie să depăşeşti cât mai multe camioane 4×4 pentru a acumula puncte, iar orice coliziune este penalizată.
În mod surprinzător, în afară de reclamele sponsorilor şi decaluri, maşinile din single-player nu sunt în niciun fel customizabile. Codemasters a ales să mute online toată partea de îmbunătăţiri, pe bază de bani şi creştere în nivel pe măsură ce câştigi curse contra oponenţilor umani. Maşinile sunt total separate, astfel că ai practic două jocuri separate, WSR fiind antrenamentul pentru lucrurile serioase din multiplayer.
Sesiunile de multiplayer sunt populate şi RaceNet funţionează mult mai bine ca anul trecut, dar matchmaking-ul lasă de dorit. Dacă eşti „împerecheat” cu adversari la volanul unor maşini din ultimul tier, n-ai nici cea mai mică şansă de câştig, oricât de bine ai conduce.
Adversarii umani sunt şi mai agresivi decât AI-ul, astfel că unele curse se pot transforma rapid în concurs de distrus bare şi portiere, ceea ce nu prea corespunde scopului iniţial. Tot online mai sunt prezente şi o serie de Challenge-uri în care să câştigi medalia de aur, însă per total multiplayer-ul nu este atât de interesant ca să te reţină multă vreme.
Maşinile arată bine, oferind un nivel mulţumitor de detalii; mediul înconjurător se reflectă pe capotele lucioase, însă nu te gândi că există şi condus din interior (cockpit view). Codemasters susţine că doar 5% dintre jucători preferă un astfel de mod de joc, aşa că nu au mai pierdut vremea şi cu realizarea interioarelor. Peisajele sunt şi ele variate, cu soare, mare, munţi şi tuneluri, frunze care zboară în jurul tău şi, uneori, cu o dorinţă acută de a transforma totul în Carmageddon.
De muzică nu poate fi vorba (cu excepţia anumitor momente considerate esenţiale), tot ceea ce ai nevoie este urletul motoarelor ambalate la maximum, chiar dacă uneori un BMW cam sună ca o Honda. Un comentator se ţine de tine cu tot felul de replici și devine enervant după ce repetă de 10 ori „ai pierdut timp aici, recuperează”. De parcă aş fi la picnic. Oricum, ai la dispoziţie și Flashback-uri pentru a repara diverse greşeli, iar orice cursă poate fi reluată dacă vrei neapărat să fii primul peste tot.
Până la urmă, GRID 2 dă sentimentul unui joc scos pentru că trebuia să se mai bifeze un titlu pe listă. Este corect realizat tehnic, are o listă bine garnisită cu maşini renumite şi leagă tipurile familare de curse într-un mod coerent prin intermediul WSR.
De cealaltă parte însă, accentul pe drift lasă la o parte orice alte abilităţi şi nu prea ştii dacă ai parte de sim sau de arcade. Pur şi simplu nu-l văd ieşind în evidenţă cu nimic pe termen lung, ci mai mult ca o aventură de week-end când e prea cald afară şi n-ai avut bani de plecat la mare.